Orbule

Ai văzut vreodată, orbule, un răsărit de soare
Peste o mare de azur, safir şi aur?
Nu te grăbi să-mi răspunzi la întrebare
Căci pentru el nu-ţi pot da nici un laur…
Mai bine stai şi te gandeşte o clipită
Dacă a ta viaţă nu e mai plină de lumină
Decât a nefericiţilor cu inima-mpietrită
Ce se trezesc pentru prima dată ca suspină.
Şi nu-şi mai găsesc drumul prin negura trăirii
Părând că vor rătăci veşnic prin tristul întuneric.
Şi nu le vine-a crede că flacară iubirii
Le-a topit mult prea repede sufletul bicisnic.

Tu, orbule, mai poţi oare să vezi întunericul?
Sau, de fapt, nici nu-ţi dai seama că e întuneric
Din moment ce lumina nu ţi-a văzut trecutul
Iar întunericul este pentru tine veşnic…
Te gandeşti tu, orbule, că eşti cel mai fericit
Pentru că nu vei vedea niciodată un chip iubit
Putând veşnic să-l păstrezi în minte neschimbat
Pe acela ce cu drag ţi l-ai imaginat?
Nu vei ştii niciodată cum sunt cerul, apa, aerul, pământul…
Şi ţi le vei putea imagina după bunul plac cu gândul.
Te invidiez, orbule: eu trebuie să rămân pentru totdeauna
Într-o lume pe care nu o înţeleg şi care îmi repugnă.

***14 octombrie 2002

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: